butterfly
Fluturash sef peste toti
 Din: Under the Rainbow
Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 1533
|
|
Am primit asta d la un profesor al meu:despre limbajul trupului. sper sa va placa. lecturare placuta
“No man is an island, entire of it self; every man is a piece of the Continent, a part of the main”(John Donne).
Omul este, în esenţa lui, o fiinţă socială, el trăieşte alături de semenii săi cu care interrelaţionează. Comunicarea este cea mai importantă relaţie stabilită între indivizi, dar, conform Dicţionarului de psihologie al lui Norbert Sillamy, “comunicarea este în primul rând o percepţie. Ea implică transmiterea, intenţionată sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de indivizi receptori.(… ÃŽn acelaşi timp în care o informaţie este transmisă, se produce o acţiune asupra subiectului receptor şi un efect retroactiv (feed-back) asupra persoanei emiţătoare care, la rându-i, este influenţată.
Nu toate comunicările se exprimă în mod raţional. Se percepe mai mult decât se comunică cu claritate. Ba chiar S. Freud a putut vorbi de comunicarea de la inconştient la inconştient, exprimând prin aceasta faptul că indivizii sunt capabili sa inteleaga indici subtili, neconştientizaţi.
Comunicarea nu este un privilegiu al omului. Ea există neîndoielnic şi la animale şi plante. Albina indică printr-un dans, celorlalte membre ale stupului, locul in care se găsesc florile, distanţa si calitatea nectarului (K. Von Frisch). Pinii, plopii, arţarii răniţi îşi avertizează congenerii despre vătămările suferite, ceea ce are ca efect declanşarea în întreaga colonie a unui mecanism chimic de apărare împotriva agresorilor (P. Caro, 1983). De la bacterie la om, toate fiinţele vii au nevoie, pentru a supravieţui, de a fi informate atât aspra stării lor cât şi asupra mediului exterior. Semnele utilizate sunt dintre cele mai variate: vizuale, ca la licurici, electrice (gimnoci), sonore (cintezoi), ultrasonore (lilieci), tactile (furnici) sau chimice (feromonele emise de viermii de mătase).”
Limbajul, care este în acelaşi timp act şi instrument de comunicare bazat pe legi independente de subiecţii particulari, ne introduce în existenţa socială.
Se disting mai multe forme de limbaj: 1) pasiv (acela pe care îl înţelegem); 2) activ (acela pe care îl folosim, întotdeauna mai redus decât precedentul); 3) verbal; 4) nonverbal. Vorbirea nu este indispensabilă pentru a transmite semnificaţii de la persoană la persoană. Gesturile, mimica, atitudinile sunt în numeroase cazuri suficiente pentru a ne exprima intenţiile, dispoziţia, îndoielile etc. Limbajul mimico-gesticular al surdomuţilor permite chiar şi exprimarea de idei abstracte.
Astfel, apropiindu-ne de sfârşitul secolului XX, suntem martorii apariţiei unui nou tip de om de ştiinţă, cel din domeniul comunicărilor non-verbale. Tot aşa cum ornitologul se delectează observând păsările şi comportamentul lor, specialistul în comunicări non-verbale urmăreşte semnele şi semnalele non-verbale ale fiinţelor umane.
Este aproape incredibil că în decursul evoluţiei umane de mai bine de un milion de ani, aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii ¢60, iar publicul a luat cunoştinţă de existenţa acestora numai în 1970 o dată cu apariţia cărţii lui Julius Fast despre limbajul trupului.
Charlie Chaplin şi mulţi alţi actori ai filmului mut au fost pionierii folosirii cu îndemânare a comunicării non-verbale, aceasta fiind pe atunci singura metodă disponibilă a ecranului. Fiecare actor era considerat bun sau rău în măsura în care putea să utilizeze gesturile şi alte semnale ale trupului pentru a comunica eficient.
ÃŽn domeniul studiului de specialitate al limbajului trupului, cea mai importantă lucrare apărută înainte de secolul XX a fost cartea lui Charles Darwin, tipărită în 1872, The Expression of the Emotions in Man and Animals (Exprimarea emoţiilor la om şi la animale). Ea a avut un rol deosebit asupra studiilor moderne consacrate expresiilor faciale şi limbajului trupului în general, multe din ideile şi observaţiile lui Darwin fiind validate de către cercetătorii moderni din întreaga lume.
Expresiile faciale reprezintă cel mai important domeniu în studiul comportamentului non-verbal, iar psihologii au încercat să găsească o corespondenţă între mimică şi emoţii.
O veche vorbă din bătrâni spune că „faţa este oglinda sufletului”, de aceea, când privim faţa unei persoane, încercăm adesea să o descifrăm. Un zâmbet, o încruntare, uimirea, mirarea, sunt nu doar contracţii şi relaxări ale muşchilor feţei, ci expresii ale sufletului.
Dar legătura dintre mimică şi emoţii a devenit dintr-un lucru comun, una dintre cele mai importante idei ale psihologiei emoţiilor. Expresia facială este considerată un semnal universal al unor lucruri altfel ascunse, urma unor emoţii bazice.
Cea mai mare parte a interacţiunilor noastre cu ceilalţi are loc în conversaţie, mai precis în cadrul dialogului faţă în faţă.
Unul dintre aspectele cele mai interesante ale feţei în cadrul dialogului este rapiditatea şi precizia mişcării. Spre deosebire de animale, faţa umană este flexibilă, inervată cu un număr extraordinar de mare de grupe de muşchi. ÃŽn conversaţie, un vorbitor poate trece foarte repede de la ridicarea unei singure sprâncene, în semn de întrebare, la ridicarea ambelor sprâncene pentru a scoate in evidenţă un anumit cuvânt sau o propoziţie. ÃŽntr-adevăr, o faţă imobilă este neobişnuită, până şi la ascultătorul aparent pasiv observându-se subtile modificări ale mimicii în timp ce urmăreşte naraţiuneaAllport a introdus termenul de „motor mimicry” pentru a descrie aceste modificări ale mimicii ascultătorului, modificări care sunt mai în concordanţă cu situaţia persoanei observate decât cu cea a observatorului. Există chiar un studiu care a demonstrat că expresia facială care exprimă durere la vederea unui accident nu este produsul unei simple emoţii, ci o reprezentare simbolică a empatiei observatorului. Astfel, această mimică nu este o adevărată expresie a durerii, ea spune mai degrabă:”Parcă aş fi în locul tău, pot să simt şi eu durerea, te înţeleg”. Acest gen de expresii faciale sunt uşor de decodat, ele reprezentând demonstraţii ale unui răspuns la durere şi apărând, de obicei, când victima este de faţă.
Prin urmare, expresiile faciale în cadrul dialogului sunt acte simbolice care au rolul de a transmite un mesaj unui recipient. Deşi adesea descriu reacţii emoţionale, ele nu sunt expresii ale emoţiilor, semnificând mai degrabă decât dezvăluind.
Ca şi alte gesturi, expresiile faciale reprezintă mijloace eficiente de a ilustra informaţia care este dificil de exprimat în cuvinte. ÃŽn plus, ele pot să acţioneze în acelaşi timp cu cuvintele, pentru că mimica este singurul act comunicativ capabil să egaleze vieza vorbirii.
Asemenea cuvintelor, mimica are înţeles doar în cadrul unui context, iar două contexte sunt mai importante: primul este contextul cumulativ şi se referă la încadrarea expresiei faciale în dialog (subiectul conversaţiei, ce s-a spus anterior şi ce se discută în momentul respectiv), iar cel de-al doilea este contextul simultaneităţii cu alte acte simbolice (cuvinte, gesturi, intonaţie).
Fără a lua în considerare viabilitatea distincţiei dintre expresiile faciale generate de emoţie şi cele generate în cadrul procesului interacţional lingvistic, mimica este o parte importantă a dialogului. Expresiile faciale apar mai frecvent într-un context social decât într-unul nonsocial şi se produc cu precădere atunci când un receptor este prezent (faţă în faţă. Asfel, ele fac parte din procesul social, manifestarea lor începând odată cu vârsta de 7 luni. De fapt, unii cercetători susţin chiar că expresiile faciale sunt mai degraba determinate social decât emoţional.
Forma şi semnificaţiile expresiilor faciale sunt universale, în sensul în care problemele şi oportunităţile mediului social şi psihic ale speciei umane sunt universale.
Majoritatea cecetătorilor sunt în general de acord cu constatarea potrivit căreia comunicarea vebală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce limbajul corporal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, în anumite cazuri, pentru a înlocui mesajele verbale. De exemplu, o femeie poate arunca o privire „ucigaşă” unui bărbat, comunicând în felul acesta un mesaj cât se poate de clar, fără a deschide gura. Totuşi, mulţi acceptă cu greu faptul că, din punct de vedere biologic, omul este un animal. Homo sapiens este o specie a primatelor, o maimuţă cu corpul neacoperit de păr, care a deprins mersul pe două picioare şi are un creier dezvoltat, capabil de gândire. Ca şi alte specii, şi noi suntem dominaţi de legi biologice, care ne controlează acţiunile şi reacţiile, limbajul trupului şi gesturile. Mai există însă comportamente non-verbale înnăscute (de exemplu expresia zâmbitoare a copiilor născuţi orbi şi surzi), genetice (încrucişarea braţelor pe piept), sau determinate din punct de vedere cultural.
ÃŽn cadrul comunicării non-verbale mimica a avut întotdeauna un rol important de-a lungul istoriei umanităţii. De la Biblie, unde Dumnezeu nu îşi arată faţa celor păcătoşi, la Aristotel, care considera că există expresii faciale caracteristice furiei, fricii, excitării erotice şi tuturor celorlalte pasiuni (Physiognominica) şi până în zilele noastre, când expresiile faciale reprezintă obiectul de studiu al psihologiei emoţiilor.
_______________________________________
www.mypianohasbeendrinking.blogspot.com
Dream as if you'll live forever and live as if you'll die tomorrow!
|
|
)
