Poze dreamlife de la 1 la 40

O nuvela scrisa de mine acum vreo 4 ani, cam prostutza. In prezent am lucruri mult mai imp. de facut... In fine, read it si chiar sa nu-mi lasati pareri ca n-are rost :D What more can I say? Enjoy life and seize the moment... Acest material are drepturi de autor! ----------------------------------------------------------------------------- Never die Alone To all of you outhere who are fighting a battle who was never yours... "Soarta e ciudata, daca stai sa te gandesti, dar e singurul lucru care sta in calea ta. Totul e in zadar daca te inchizi in tine si ii invinuiesti pe ceilalti... mereu pe ceilalti. Viata unui singur om poate avea un efect foarte puternic asupra celorlalti. Un singur om care are incredere suficienta in dansul, poate realiza aproape tot ce isi doreste in viata. Poate lupta impotriva oricui, oricum, oriunde... Si daca lupta mea pentru Ea se incheie aici, nu o sa ii invinovatesc pe ceilalti. Nu! O sa arunc vina pe univers, pe zei, pe invizibil. Pentru ca dragostea mea pentru dansa e ca vantul: nu o poate vedea, dar sigur o simte... Am avut momentele noastre... momente bune... Acum, ca Ea s-a intors, nu imi mai este teama. S-a sfarsit. M-am obisnuit cu ideea, cu singuratatea, cu lumea. In final, cred ca totul revine la normal... Statea intins pe iarba moale, in gradina din spatele casei, mirosind aerul racoros al diminetii de octombrie. Incepuse sa lucreze la o noua povestire, dar nu se decise asupra titlului inca. Avea timp sa revina asupra lui pe parcurs, nu isi facea griji pentru asta. Apasa tastele incet, cu rabdare si se gandea la modul cel mai subtil prin care sa introduca un nou caracter in scenariu. Hotarat lucru: nu se putea concentra. Gandurile ii erau la Ea. Intotdeauna ii fusesera la dansa, inca de cand incepuse sa scrie. Ea a fost cea care l-a incurajat sa continue si tot Ea a fost cea care i-a fost alaturi la decernarea premiilor uniunii scriitorilor pentru cei mai buni debutanti. El avea sa fie printre ei, artistii adevarati si asta era tot ce conta pentru el atunci. Nu ii pasa de premiu. Si cand se gandea ca incepuse totul ca un joc..." Adriana avea sa revina in tara in seara asta, dupa luni de lunga asteptare. Se trezi holbandu-se ca un prost la ceasul de la laptop-ul sau. 10:32. Opt ore... opt ore il mai desparteau de Ea. De cand plecase nu facuse altceva decat sa scrie. Despre orice, nu conta; trebuia sa practice, sa nu isi iese din mana. Hotarase sa renunte la facultate in ultimul an. Isi zise ca era mai bine asa pentru el. Taicasu ii vorbise de multe ori, incercand sa-l conviga sa mai iasa in lume: - Mi-ar face placere daca ai mai iesi si tu din casa. - Dar ies tata. - In gradina si la Vali nu se cheama iesit. Poate ca e timpul sa vezi si alte lucruri, sa-ti petreci timpul cu alt fel de oameni. Mai ales acum... - Daca tot ai adus vorba, intelege odata ca o sa imi traiesc viata asa cum vreau eu, tata. Te rog sa nu ma mai bati la cap cu asta. Ti-am mai spus... * * * * * O intalnise in seara aceea la gara. Se imbratisara, ii cara lucrurile pana la un taxiu si o conduse acasa. Nu parea in apele ei asa ca ii propusera sa se intalneasca a doua zi. Hotarasera sa faca o plimbare prin padurea atat de aproape de cartierul lor. Le placeau frunzele ruginite care cad, atmosfera aceea de basm care se asterne peste toate toamna. - Ce ai? - Nu vreau sa vorbesc despre asta, zise privind trista in pamant. - Nu te poti preface macar pentru o singura data, pentru mine? De ce trebuie sa fii mereu asa? De ce iti bati joc de tine in halul asta? - Te rog nu te mai comporta de parca m-ai cunoaste, ok? - Dar te cunosc. Te cunosc, Adriana. - Nimeni nu ma cunoaste, nici macar eu... - Te rog sa incetezi cu starea asta a ta, nu de alta dar ma molipsesti si pe mine. - Nu pot, asa sunt eu. - Nu mai vorbi prostii, stii foarte bine cine esti; doar ca nu ai curaj sa lupti pentru tine, pentru viata ta. Te rog, nu-mi fa asta, mai ales acum... Am venit sa te vad pentru ca imi era dor de tine si tu ma primesti asa... Te rog... fa un efort, ce naiba? Ea incerca un suras, dar isi opri zambetul la jumatate, se poticni si incepu sa alerge. - Vreau sa scap de durerea asta, Alex. Vreau sa fug departe de ei, de voi toti. El o urmarea si incerca sa o ajunga. Dar ea alerga prea repede, mult prea repede pentru starea lui. - Adriana! Respiratia ii deveni din ce in ce mai greoaie, dar nu se lasa; trebuia sa o opreasca, sa o prinda, cine stie ce avea de gand. Facu un efort si alerga mai repede. Reusi sa ajunga in dreptul ei; putea intinde mana si sa o apuce acum. In clipa urmatoare, ceva se desprinse sub ei si simtira cum isi pierd echilibrul. Primul mui gand fu sa o apere pe ea: intinse o mana si o apuca de bluza. Pamantul le fugea rapid de sub picioare. Reusi sa se apuce de un fel de liana vestejita cu mana libera si ramasesera asa, izbindu-se de peretele interior al haului care se deschise sub ei. Ea tipa si se agata disperata de el, care abia respira in urma efortului depus. Reusi sa sopteasca: - Adriana! Nu primi nici un raspus. "Doamne! I se intamplase ceva? Daca..." - Adriana!! - Sunt bine. - Fii atent la mine. Eu o sa raman asa, iar tu o sa te cateri pe mine sa iesi. Nu stiu cat ne va tine liana asta. - ... - M-auzi? Ea incerca sa face ce ii indicase el, dar isi pierdu curajul imediat ce privi in jos. Un gol de intuneric care nu parea a avea sfarsit. Tipa: - Nu pot! Nu pot! Simtea cum isi pierde puterile. Era constient ca nu putea ramane mult in starea asta: efortul fizic ii fusese interzis si el o stia. - Atunci o sa iti dau drumul si o sa ma urc singur inapoi. Si asa spuneai ca nu se merita, ca nu ai de ce sa traiesti. Eu nu vreau sa mor asa, Adri... - C... ce? - Daca nu incepi sa te cateri iti dau drumul. M-ai auzit? Speriata, ea isi elibera o mana si apuca o radacina. Incet, avansa tinandu-se de orice gasea in calea sa. Ajunse cu picioarele pe umerii lui, apoi se trase afara. El se simtea rau, mainile ii ramasera intepenite pe liana. - Hai, ii striga ea de deasupra. Alex! El isi aduna toate fortele si incepu sa se catere. Ajunse aproape sus cand simti ca il paraseau puterile. Ea ii intinse mana; se agata de ea si se trase in sus. Reusise! Intinsi amandoi pe spate in iarba uda, respirau foarte repede, iar inimile le bateau gata sa le iasa din piept. Se uita inspre Ea si o imbratisa. Ea ramase asa, plangand. - Chiar aveai de gand sa imi dai drumul? - Stii foarte bine ca nu. Te iubesc mai mult decat orice pe lumea asta, Adriana. Ce m-as face fara tine? Dar am vrut sa iti dai seama, sa te trezesti. Intelegi? - El... m-a parasit. - Ce-a facut? se ridica brusc Alex. Nu-i venea sa creada ce tocmai auzea. Nu isi putea da seama cum s-a intamplat asa ceva. Il avertizase pe individ sa nu care cumva sa isi bata joc de ea... Isi retinu insa un marait nervos si intreba sec: - De ce Adriana? - Pai... mai intai a inceput sa mi se planga ca sunt prea departe de el, ca nu ma poate vedea, atinge. Apoi am vorbit din ce in ce mai rar cu dansul, pana cand am aflat de la o prietena ca are pe altcineva. Mi-a vorbit foarte urat ultima oara si mi-a zis ca nu sunt decat o nenorocita care cerseste mila din partea celorlalti. A spus ca s-a saturat de mine si ca nu vrea sa ne mai vedem. Si-a gasit pe altcineva... Am plans ca o proasta atunci incercand sa il calmez, sa ii explic. Acum mi-a trecut... Dar cicatricile raman, stii cum e. - Stiu ca poate fi dificil dar poate ar trebui sa incerci sa vezi lucrurile si din alta perspectiva. - Ce vrei sa spui? - Stii foarte bine ce vreau sa spun... Ii zambi si in urmatoarea clipa isi pierdu cunostinta. Ea se sperie foarte tare. - Dumnezeule! Alex! Alex!! * * * * * - Buna dimineata, somnorosule, il saluta ea, zambindu-i. El ii raspunse cu un suras. Ce se intamplase? Isi aducea aminte de... lesinase. Oare Ea aflase de starea lui? O privi sa isi dea seama daca stie ceva. Nu putea sa isi dea seama. - Multumesc, pentru tot. - Nu primesc multumirile tale. - Ce vrei sa spui? - Stii ca tot ce fac nu e pentru recunostinta ta, ci pentru tine. Acum ai inteles. O privea. Ce frumoasa i se parea dansa sezand langa el, veghind asupra lui. Se intrebase oare cat ramasese cu el, de cand e aici. - Adriana, as vrea sa vorbesc cu tata. Sunt foarte obosit. Trebuie sa ma odihnesc. Te rog... - Bineanteles. Ne vedem mai tarziu. Tatal lui intra usor, apropiindu-se. Pe fata sa se putea citi durerea ce incerca sa o ascunda fara rezultat. Nu-i placea sa il vada asa. - Cum te simti, fiule? - M-am simtit si mai rau, nu ma plang, zise incercand sa zambeasca, dar actiunea ii provoca o durere brusca. Ea stie? - Nu, bineanteles ca nu. - Bine. - Nu e ea cea cu care iti pierdeai noptile pe net? - Da, ea e. - Si ce ai de gand? - Nu stiu... O iubesc! - Atunci fii cinstit cu ea Alex, inainte ca lucrurile sa se complice. - Asta o sa decid eu. Sunt obosit! Te rog... - O sa revin mai tarziu. Odihneste-te! Ramase singur sa se gandeasca. Sa ii spuna? Nu! Nu va face asta. Nu vroia ca Ea sa se comporte ciudat, sa ii fie mila de el. Se obisnuise cu asta, isi acceptase soarta. Doctorii ii mai dadusera doar doua luni de viata. Doar doua luni... Se gandi la viata fara el, la cate lucruri va pierde, dar cel mai mult ii era frica ca nu va mai fi cu ea. Incerca sa termine ultima sa carte, vroia sa lase ceva in urma lui, un ultim omagiu dedicat Ei. Imaginea ei se pierdu undeva in tavan si el cazu in visare... * * * * * Noaptea premierii. Toata lumea era adunata in hala spatioasa a Ateneului. Zeci de suflete unite in acelasi crez: cel artistic. Asteptau cu nerabdare deschiderea; o muzica suava se auzea in fundal. Prietenii lui, familia lui, Ea, toti erau prezenti. Erau mandri ca puteau asista la acest eveniment, dupa atata asteptare. Capul Uniunii Scriitorilor se indrepta spre scena, urca in aplauze si isi incepe pledoria: "E o onoare pentru noi sa va avem alaturi in seara asta..." In aer plutea un miros dulce de iasomie. - Si acum, am onoarea sa va prezint ultima creatie a povestitorului Alexandru Mihalache, "Daca fluturii ar putea visa...". Aplauzele izbucnira puternic si ramasera asa timp indelungat, pana se oprira, simtind ca ceva nu era in regula. Cineva se apropie de scena si ii sopti ceva batranului prezentator. Acesta se retrasese si, luand o mima solemna, dar evident indurerata, spuse: - Doamnelor si domnilor, tocmai mi s-a adus la cunostinta... in sala se lasa o liniste apasatoare... ca Alexandru Mihalache a trecut in nefiinta, acum zece minute in urma, pe patul spitalului "Sfanta Maria". Sa pastram un moment de liniste in amintirea acestui mare spirit care ne-a incantat mereu cu povestirile lui, care ne-a facut intotdeauna sa zambim cu creatiile lui, chiar si atunci cand ne simteam la pamant, sfarsiti. O liniste adanca se asternu repede peste tot in jur. Toti se oprira din ceea ce faceau. Ea auzi ca un ecou cuvintele batranului poet: "...in aminterea acestui mare spirit care ne-a incantat mereu cu povestirile lui, care ne-a facut intotdeauna sa zambim cu creatiile lui, chiar si atunci cand ne simteam la pamant, sfarsiti..." Isi aminti toate clipele acelea minunate petrecute impreuna cu el, de intamplarile prin care trecusera, de noptile pe care le pierdusera pe net vorbindu-si. Isi pierdu constiinta in linistea mormantala din jurul ei. * * * * * Era prima oara cand merse la el acasa, prima oara cand ii vedea camera. Atinse fiecare lucru, incercand sa simta parca vibratiile pe care le emana. Fu invitata de tatal lui Alex, la dorinta acestuia, sa ia orice ar fi vrut sa pastreze in amintirea lui. Undeva printre cartile din biblioteca gasi acel caiet despre care ii povestise odata ca pastra toate ideile lui, toate gandurile sale. Il deschise cu sfiala la ultima pagina si citi: "Soarta e ciudata, daca stai sa te gandesti, dar e singurul lucru care sta in calea ta. Totul e in zadar daca te inchizi in tine si ii invinuiesti pe ceilalti... mereu pe ceilalti. Viata unui singur om... In final, cred ca totul revine la normal..." O lacrima se desprise si cazu pe fila ingalbenita. Acum intelesese, abia acum, cat tinuse el la dansa. - De ce nu mi-ai zis? Continua sa citeasca: "Adriana mi-a salvat viata. M-a invatat totul. Valoarea vietii si despre ce inseamna sa ai speranta... Despre dragoste si respect. ...si despre lunga calatorie care ma asteapta. Nu stiu ce se va intampla cu mine, dar de un lucru sunt sigur: intotdeauna-mi va fi dor de ea..."